Făt Frumos, barbarul!

Motto: „Nu există nicio diferenţă între un bărbat prost şi unul înţelept, atunci când aceştia se îndrăgostesc” Murphy

        

         

„A fost odată ca niciodată...”, aşa începe orice poveste. Odată, cândva, un băiat a cunoscut o fată. Sau invers. E neesenţial. S-au plăcut, s-au iubit, s-au căsătorit. „Au făcut o nuntă ca-n poveşti” spune legenda. Erau convinşi că trăiesc ceea ce nimeni nu a mai trăit, şi că se iubesc cum nimeni nu s-a mai iubit. A fost foarte frumos. O perioadă. Poate s-au născut copii, poate nu. Nici asta nu e esenţial. Dar după un timp, iubirea aia unică a lor s-a stins. S-a rarefiat. Au apărut sincope. Greutăţi şi probleme care nu puteau fi tratate cu iubire. Nervii au cedat şi certurile au înlocuit tandreţurile. A apărut obişnuinţa şi, poate, plictiseala. Mai ales în cazul bărbatului. Ochii nu-i mai scăpărau a iubire, ci a ură. A lovit. Apoi şi-a cerut iertare. După un timp a lovit iar. Şi iar şi-a cerut iertare. Şi tot aşa până într-o zi în care a lovit, dar nu a mai avut de la cine să ceară iertare. „Ileana Cosânzeana” lui, murise.

Concluzie. Bărbaţii au ceva de barbar în ei. Mulţi dintre ei sunt violenţi, indiferent de gradul de cultură pe care-l au. Urlă şi lovesc. Cred că au orice drept asupra femeilor. Inclusiv acela de-a le lovi sau ucide. Când nu mai au argumente lovesc. Femeia, în schimb, are mereu argumente... chiar dacă, adesea, puerile. Arma ei este cuvântul. Arma lui este pumnul. Diferenţă uriaşă de logistică. Asta pentru că vorba nu ucide, dar pumnul, da.

Se spune că umorul este apanajul omului inteligent. Mă tem că bărbaţii care lovesc şi ucid femei sunt lipsiţi de acest simţ al umorului. Îl au, în schimb, pe cel al omorului. Pentru că dacă un bărbat cu umor poate aplana un conflict printr-o vorbă de duh, unul fără apelează la forţa fizică. Iar lupta e inegală, desigur. Nu pot să neg faptul că şi femeile bat. Bat din gură. Obsesiv şi disperat. Dar nu am văzut bărbaţi plini de vânătăi sau sângerând la jugulară după ce au fost loviţi cu vorba. Femeile, însă, ocupă destule parcele de 2/2 în cimitirele ţării.

Am susţinut mereu că bătaia nu are ce căuta între fiinţele umane. Se presupune că sunt superioare animalelor. Dar realitatea şi statistica ne arată altceva. Şi ce e şi mai dureros e faptul că bărbaţii îşi bat sau ucid femeile pe care le-au iubit cândva. Au început cu sărutări, mângâieri şi atingeri tandre, pentru a sfârşi cu pumni în dinţi, picioare-n burtă ori cuţite-n inimi. În inimile pentru care ei, cu ani în urmă, erau în stare să le aducă şi luna de pe cer. Dureros şi trist. De neînţeles. De neacceptat, repet, la fiinţele umane. Şi, totuşi, se întâmplă. Şi, totuşi, „Făt Frumos” se transformă în „Zmeu”. Da, şi „Ileana Cosânzeana” se transformă în „Vrăjitoarea cea rea”, dar ea nu loveşte şi nu ucide. Ea doar îşi aşteaptă loviturile din partea celui pe care l-a iubit şi căruia i s-a dăruit. Bate din gură şi aşteaptă ca „Făt Frumos” s-o hăcuiască. În urmă cu 10-15 ani auzea expresii ca ”Eşti zeiţa mea!”, „Unica mea iubire!” sau „Mor fără tine!”. Acum, timpanele fisurate de lovituri percep ţipete şi înjurături: „Te omor, curvo!”, „Du-te dracului, cu mă-ta, fă, proasto!” sau „Nenorocito, plânge copilul, pune masa, fă curat, dă-mi o bere, vreau să ne futem!”. S-a dus mierea şi-a apărut fierea. Ce se petrece, oare, în mintea şi-n inima unui bărbat care-şi transformă iubirea în ură? Să fie, oare, dragostea oarbă, pricină din care bărbatul vede-n femeia de care se îndrăgosteşte o zeiţă fără cusururi? Ştim cu toţii că nu există fiinţă fără greşeli. Ce se petrece în creierul lui „Făt Frumos” astfel încât să lovească şi să ucidă? Cred că ar trebui schimbate finalurile basmelor populare. Dacă vă uitaţi în jur cred că prea puţini „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Multe femei nu au mai prins această etapă a vieţii sfârşind însângerate-n brişca lui „Făt Frumos”, cel din poveste. O poveste mincinoasă cu care ne obişnuim de mici. O minciună cu care suntem crescuţi de părinţii noştri. Apoi, mult timp credem că e aşa, ca-n poveste, viaţa noastră. Dar după un timp fiecare îşi rescrie finalul. Şi, de fiecare dată, „Ilenele Cosânzene” sunt cele care suferă. Sau care mor. „Feţii” deveniţi „Zmei” intră-n temniţă şi gata. Povestea s-a sfârşit.

Băi, bărbaţilor atotputernici, cât de mândri puteţi să fiţi după ce vă învineţiţi femeia pe care aţi iubit-o şi care v-a născut copiii? Cât de bărbaţi vă simţiţi când urlaţi la ea, o pălmuiţi, îi rupeţi o mână sau doi dinţi? Nu vă e scârbă de voi? Nu vă vine să vă scuipaţi în oglindă? Dacă vă bateţi femeile nu sunteţi bărbaţi, băi, vitejilor! Sunteţi doar barbari... mitocani... prostovani... purtători de penis fără creier. Da, penisul are creier, prostovanilor, dar al vostru, nu. Aici e handicapul vostru, vă folosiţi doar pula şi pumnul, iar creierul vă hibernează. Unii dintre voi nici nu meritaţi să trăiţi, dar Natura mai face şi greşeli, uneori. Violenţa, în general, e ceva de neacceptat, iar cea din familie e o crimă. Chiar dacă i-aţi tras doar o palmă femeii de lângă voi, tot crimă e.

Iar dacă vreţi să vă bateţi, să vă măsuraţi forţa fizică, găsiţi unul ca voi. Cu coaie, nu cu ţâţe. Jalnicilor!

„Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea...”

Sorin Oros

Hărţuirea sexuală

Motto: „Am locuit o vreme în sufletul unei femei. Mare înghesuială” Valeriu Butulescu

        

        

Femei hărţuite sexual de bărbaţi au fost de când e lumea. Din cele mai vechi timpuri bărbatul era vânător iar femeia vânat. Asta nu pentru că aşa a vrut bărbatul, ci pentru că aşa e gena lui. Are „armă”. Ce vină are leul că e leu şi nu gazelă? Apoi, bărbatul  e poligam, femeia e monogamă. Ea se mulţumeşte cu un singur bărbat, dar acestuia niciodată nu-i ajunge o singură femeie. Astfel, le vânează pretutindeni. Pe stradă, la locul de muncă sau oriunde ochii lui intră în contact cu o „pradă”. Nu e nimic greşit în asta pentru că aşa cum spuneam, bărbatul este vânător. Greşeala apare atunci când bărbatul foloseşte o forţă disproporţionată în acţiunea de hăituire a „prăzii”. Nu forţa fizică, ci cea socială. Mai concret, atunci când datorită poziţiei lui sociale o determină pe femeie să-i accepte pipăielile. Dacă un bărbat ar folosi o abordare romantică, elegantă şi fără să întreacă măsura nu cred că ar fi nicio problemă. Femeii îi place să fie curtată şi „observată”. E una dintre marile ei bucurii existenţiale. Dar atâta timp cât bărbatul o curtează cu promisiuni de mărire sau de obţinere a unui avantaj ori a unei funcţii, este cât se poate de mârşav. Condiţionarea a ceva pentru altceva este o mizerie pe care, iată, bărbatul nu se sfieşte să o aplice. Pentru o bucată de pulpă, fără zgârci, bărbatul e în stare să promită şi luna de pe cer. În acest război sunt total de partea femeilor. Dar, oare, unele femei nu ar trebui să se întrebe dacă luna de pe cer ar putea fi pogorâtă la picioarele lor? Sigur, naivitatea nu este o infracţiune, ele nu pot fi pedepsite pentru că au cedat. Şi, culmea, nici bărbaţii nu pot fi pedepsiţi pentru că au promis luna. Nu-i doare gura să promită orice, dar îi doare orgoliul şi ratarea pulpei râvnite.

          Scandalul actual a pornit din cetatea filmului, de la Hollywood. Câteva actriţe au spus că acum mulţi ani au fost hărţuite, pipăite, unele chiar violate, de către un mare mahăr de-acolo. Apoi au primit rolurile în filmele produse de acesta, iar unele au luat şi premii. Pentru prestaţia artistică pe celuloid, nu pentru cea fizică din aşternut. Acuma eu zic aşa: dacă au fost hărţuite şi violate de ce nu au semnalat asta atunci? În America şi dacă o atingi, din greşeală, pe o femeie poţi fi săltat, darămite să-ţi înfigă unul membru-n blană. Dacă semnalau atunci fapta nu mai primeau rolul, dar nici Oscarul. Iar ăla nu mai ajungea să hărţuiască alte zeci sau sute de actriţe. Accept că au tăcut din frică. Dar mai cred că au acceptat şi din dorinţa de a face film. Din posibilitatea primirii unui Oscar. În balanţa lor, a actriţelor, cântărea mai mult filmul decât agresiunea sexuală. Iar când intervine alegerea într-un caz de felul ăsta cred că nu e în regulă. Bărbatul insistă dar nimic nu te poate obliga să cedezi. Nimic în afară de moarte. Sau nimic în afară de un calcul meschin. „Mă culc cu el, iau rolul şi, poate, Oscarul”! Nu e ok. Sună puţin a curvăsărie. Femeia acceptă hărţuirea sau violul pentru un avantaj. Nu, feministelor, nu-mi săriţi în cap! Nu sunt deloc de acord cu ceea ce a făcut producătorul. Nu accept hărţuirea, agresiunea sau violul femeilor. Spun doar că unele au cedat, şi nu pentru că îl plăceau pe ăla, nu pentru că erau îndrăgostite de el, ci pentru un avantaj. Dacă îl reclamau de la început, ăla nu mai ajungea să pipăie alte aspirante la Oscar. Dar, cariera lor era alta, certamente. E tardiv să vii după 5-10 ani şi să urli că ţi-a băgat unul unghia-n chiloţi. Bărbatul cam asta vrea să facă mereu când vede o femeie frumoasă. Dar femeia aia frumoasă are mereu două opţiuni: să accepte ori să reclame! Dacă-l reclamau 20 atunci, acum nu mai erau 200. Nu ştiu cifra reală, nu asta e important, ci ideea. Nu îi iau apărarea acelui bărbat, e pervers ceea ce a făcut şi mi se pare meschin să obţii o femeie prin şantaj sau constrângeri, de orice fel. O femeie se cucereşte cu poezie, cu romantism, cu idei, cu tandreţe. Dacă n-o poţi cuceri cu aşa ceva eşti demn de milă. Eşti bun de aruncat la lada de gunoi. Sexele sunt egale, iar dragostea fizică dintre doi parteneri se face, exclusiv, cu acceptul ambilor, fără nicio constrângere fizică sau psihică. Dacă bărbatul condiţionează ascensiunea femeii în carieră de un futai e un bărbat slab şi prost, iar dacă femeia acceptă e slabă şi... curvă. Se presupune că a ajuns să ia Oscarul într-un mod fraudulos, deschizându-şi cracii ca să-i intre... inspiraţia artistică.

          În încheiere propun spre meditaţie varianta inversă, a hărţuirii sexuale de către femei, a bărbaţilor. Când vezi pe stradă o femeie cu sânii împinşi în faţa bieţilor tăi ochi, cu fuste mini sau cu pantaloni mulaţi prin care despicătura îţi face şugubăţ, cu ochiul, vizibilă şi de pe Lună, ce ar trebui să facem? Poate n-ar strica un „Tatăl nostru”! Să nu îmi spuneţi că femeile îşi scot ţâţele şi ne arată buza pentru că aşa simt ele să umble pe stradă. O fac, clar, pentru a fi observate de bărbaţi. Iar mulţi dintre noi văd în asta o invitaţie. Pentru că dacă nu vrei să dai ţâţa nimănui îţi tragi un parpalac lung şi lat să nu-ţi vadă nimeni formele. Or, dacă ţâţa se iţeşte-n buza ta în tramvai, ce poţi face? Ataci. Unii cu poezie, alţii cu constrângeri. E o chestie de nuanţă, de măsură. Dar întrebarea revine: pentru cine şi de ce se gătesc femeile astfel? Nu e limpede că aşteaptă vânătorii cu bani sau cu putere de decizie? Oare cum ar fi să umble bărbaţii cu coaiele pe-afară, să le iasă, ca din întâmplare din buzunare, iar prepuţul imberb să zâmbească tuturor făcând spume la gură?

 Sorin Oros

Scrisoare deschisă tovarăşului Liviu Dragnea

Motto: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei” Mihai Eminescu

       

         Mult stimate şi iubite tovarăşe, Liviu Dragnea, brav conducător al celui mai iubit partid, ctitor şi făuritor al unei Românii prospere, democratice şi sănătoase, militant de seamă şi luptător neîncetat pentru respectarea legilor în patria noastră, pe această cale ţin să vă adresez câteva cuvinte calde, sincere, din inimă, izvorâte din cel mai profund sentiment omenesc, după dragoste. Şi anume, ura. Da, stimate tovarăşe, Liviu Dragnea, te urăsc! Te urăsc pentru capacitatea indubitabilă de-a coagula elita, spuma şi caimacul ţării în jurul dumitale, întru propăşirea măreţelor idealuri de apărare a patriei noastre scumpe de noi înşine. Noi suntem duşmanii ţării, poporul! Noi sugem sângele acestei ţări ca nişte vampiri nenorociţi, nelăsând partidul să guverneze în pace! Noi ne-am clădit vile cu piscine din truda eroică a poporului, lăsându-i pe bieţii tovarăşi din partid să trăiască din ajutoare sociale, în timp ce noi prosperam! Noi, poporul, suntem vinovaţi că nu vă lăsăm să faceţi legi drepte, prin care să putem intra în temniţe obscure dacă vă împiedicăm, prin manifestaţii, să guvernaţi! Noi avem cea mai mare vină pentru că ne opunem sclipitoarei O.U.G. 13 prin care furtul nu mai este incriminat! Noi, tovarăşe Dragnea suntem vinovaţi pentru că nu suntem de acord cu agramaţii, plagiatorii şi tăietorii de „pamblici” fără „pronume”, care au fost „supprefecţi”! Te mai urăsc, tovarăşe, pentru că te-ai înconjurat de femei sclipitoare şi delicate care ascultă şi execută, întocmai şi la timp, ordinele partidului măreţ. Te mai urăsc, tovarăşe, pentru mustaţa dumitale neaoşă care acoperă o dantură proletară ştiind că „dinţii sunt oglinda minţii”!

Dar am şi motive de invidie. Aşadar, te invidiez, tovarăşe, pentru jongleriile cu Tel Drum şi Belina. Te mai invidiez, tovarăşe, pentru vila luxuriantă pe care ai reuşit s-o clădeşti muncind pe brânci, în timp ce eu şi poporul nu am reuşit, muncind tot pe brânci. Te invidiez, tovarăşe, pentru capacitatea de-a tăia în carne vie renunţând la două Guverne slabe, puse de dumneata şi punându-l pe-al treilea, considerat bun, dar tot cu aceiaşi oameni în proporţie de 80%! Mai invidiez capacitatea dumitale, tovarăşe, de-a lupta crâncen cu D.N.A.-ul care te tot sâcâie inutil.

Trebuie să mai ştii, mult stimate tovarăşe, că am şi motive de apreciere. Astfel, apreciez enorm faptul că te-ai dus nonşalant la D.N.A., iar acolo au ţâşnit spontan, din pământ parcă, nişte academicieni ciudaţi, cu cefe late care te-au protejat de furia mulţimii ignorante şi neştiutoare de carte. Asta arată cât de mult eşti iubit de către intelectualii acestei ţări, tovarăşe. Mai apreciez, tovarăşe Dragnea, felul în care ştii să-ţi întorci propriile vorbe. Când spun asta mă gândesc că înainte de alegeri spuneai la o televiziune, că programul de guvernare e lege, iar dacă nu va fi realizat, dacă nu se pune în practică, vei demisiona. Că, cică, nu eşti făcut în eprubetă! Apoi, după câteva luni afirmai că nu ai niciun motiv să îţi dai demisia, deşi ai schimbat trei Guverne într-un an pentru incapacitatea de-a guverna. La fel ai întors-o şi cu imunitatea parlamentară, tovarăşe! Că eşti împotriva ei, apoi când cele două tovarăşe shhaideh-rovaniene erau pe punctul de-a fi cercetate le-aţi apărat cu colţii, dumneata şi tovarăşii de arme. În popor se spune, când procedezi astfel, „că mănânci căcat”! Nu vreau să fiu necivilizat, tovarăşe şi spun doar că nu eşti consecvent cu propriile afirmaţii.

Mai am încă destule motive de ură, de invidie şi de apreciere la adresa dumitale, tovarăşe! Dar nu cred că eşti interesat de ceea ce simt eu. Nu cred că eşti interesat nici de ceea ce simte majoritatea poporului pe care-l guvernezi. Aşadar, mă opresc cu enumerarea aici.

Dar mă îmboldeşte o întrebare firească. De ce, tovarăşe Dragnea, nu vrei dumneata să-ţi dai demisia şi de ce ţii cu dinţii-oglinda minţii să conduci o ţară care, iată!, de un an şi jumătate este împotriva metodelor impuse de dumneata? Manifestaţii, mitinguri, marşuri, plătite de Soros, e drept, în toată ţara. Nimic nu merge bine, totul e incert. Oare chiar toţi ăştia care ieşim pe străzi suntem proşti, neştiutori, manipulaţi? Oare chiar toţi avem „decât” patru clase? Oare chiar toţi suntem asistaţi social? Nu, tovarăşe, nu! Nu suntem ca pe vremea lui Lăpuşneanu, „proşti, dar mulţi”. Suntem „decât” mulţi, tovarăşe şi ştim să deosebim doar de decât, subprefect de supprefect, panglică de pamblică şi imunoglobulină de imunoglobină. Da, tovarăşe, ştim să vorbim corect limba ţării. Şi mai ştim să gândim singuri, fără ajutorul partidului. Şi vedem, tovarăşe. Şi citim, tovarăşe. Şi ne informăm, tovarăşe!

De ce e atât de greu să ne arăţi că eşti bărbat şi să-ţi dai demisia punându-te la dispoziţia D.N.A.-ului? Dacă eşti curat şi neimplicat în nimic obscur vei fi eroul nostru. De ce preferi să planeze tot felul de suspiciuni asupra dumitale, tovarăşe? Hai, fii bărbat, dă-ţi demisia! După cercetări, dacă vei fi achitat, nimeni şi nimic nu-ţi va mai sta în cale să ajungi Preşedinte, Rege, Împărat, sau toate la un loc. Te vom vota cu patru mâini şi cu conştiinţa împăcată că eşti un om demn, corect şi cinstit, un tovarăş de nădejde al acestei triste patrii pe care tovarăşul Liviu Dragnea a ridicat-o de „pe culmile disperării”! Vom urla cu toţii, în cor: „Liviu Dragnea să trăiască, că-i capu’ la ţara noastră”! Dar până atunci...?

                                                                                                       Sorin Oros  

Organul mioritic

Motto: „ Prins în flagrant, foarte-afectat

               Pe poliţişti i-a implorat:

               Nu m-arestaţi, rog a discerne

               Lucrez şi eu tot la Interne”  Nelu Vasile

       

        

        În întreaga lume civilizată, excluzând triburile africane, amazoniene şi cele din Oceania, statele au instituţii care veghează asupra liniştii populaţiei, şi care luptă împotriva criminalităţii de orice fel. Instituţii care sunt militarizate, ai căror angajaţi au arme şi respectă un cod al onoarei, iar prezenţa lor are darul de-a transmite populaţiei siguranţă şi linişte. Se numesc Poliţii. Sau Miliţii, cum a fost şi în România până în 1989.

          La noi primele atestări în acest sens datează din vremea lui Neagoe Basarab şi Mihai Viteazu şi purta denumirea de Agie. O istorie, iată, de 500 de ani. Din 1806 devine Poliţie până în 1949 când, sub îndemnul tovărăşesc al ruşilor se transformă în Miliţie. Această denumire se regăseşte mai mult în statele comuniste sugerând o organizaţie  a poporului simplu, neşcolit, needucat şi deloc burghez. Se transformă din nou în Poliţie în decembrie 1989, iar în 2002, după îndelungi dezbateri, Poliţia Română este demilitarizată. Adică, pot face parte din rândurile ei şi civili care nu au urmat şcoli militare. Bun!

          De la început, Agia, Miliţia sau Poliţia a fost percepută ca o instituţie neprietenoasă cu oamenii. Asta pentru că, îndeobşte, urmărea respectarea legilor, aplica amenzi şi corecţii, mai ales Miliţia, iar oamenii nu erau nişte sfinţi. De când e lumea oamenii furau, omorau şi violau, iar asta pentru că erau şi sunt oameni, nu îngeri. În perioada comunistă, Miliţia avea dreptul şi chiar obligaţia să bată elementele declasate, antisociale şi periculoase regimului, asta ca să folosesc o sintagmă a acelor timpuri. Cam toţi miliţienii de-atunci erau împliniţi bine, cu nişte burtoaie care le-acopereau paftaua. Şi, unora, chiar şi organul. După 1989, burtoşii au devenit poliţişti. Schimbare de nume, nu de esenţă. Au activat o vreme, apoi au ieşit la pensie sau au murit. Cadrele noi sunt, consistent, schimbate în bine. Au studii, mulţi sunt intelectuali, au scăpat de burdihane, dar lumea tot nu îi agreează. Încă persistă teama faţă de organ. Sigur, mulţi dintre ei alimentează această teamă prin abuzuri. Considerând că au legea în mână şi bastonul în dotare, deseori au făcut exces de zel. Şi de funcţie. Pe de altă parte au şi ei dreptate în dese cazuri de nesupunere sau de necunoaştere a legii. Ceea ce nu ştiu mulţi concetăţeni e faptul că Poliţia are dreptul oricând să te legitimeze. Or, mulţi dintre noi considerăm asta un abuz, ceea ce e greşit. Poate părem suspecţi, poate semănăm cu cineva dat în consemn, e absolut firesc să ne legitimăm la cererea unui poliţist care ne solicită acest lucru. Dar noi suntem ofensaţi din naştere şi antrenăm, adesea, opinia publică pentru a dezavua gestul poliţistului. Mai e necesar să amintesc de Poliţia americană unde, în cinci secunde, eşti pus la pământ şi încătuşat dacă nu cooperezi? La noi au fost şi sunt încă poliţişti huiduiţi, loviţi şi chiar omorâţi de cei luaţi la întrebări. Nu e normal.

          Cred că această neîncredere în poliţişti are suficiente motive să persiste. Şi asta chiar din vina lor. A unora, evident, şi-anume a celor corupţi. Dar într-o societate coruptă de ce ar face notă discordantă nişte poliţişti? Sunt zeci de cazuri în care poliţişti corupţi închid ochii şi lucrează pentru infractori. Traficanţii de ţigări, de droguri, de carne vie, au mereu câte-o „cârtiţă” în uniformă care-şi primeşte partea pentru a-i acoperi pe borfaşi. Unii poliţişti sunt acoperiţi chiar de colegii lor, din pură colegialitate. Camarazi adevăraţi! Recentul caz al poliţistului pedofil despre care colegii lui ştiau ce apucături are e elocvent. La fel, cazul reţelei de prostituţie a chinezului „Mihai”, în care multe stele grele sunt implicate. Mergea poliţistul la adresa indicată de „Mihai” şi minorele asiatice ori autohtone se zbăteau să lase organul în stare flască. Am dat doar două exemple, dar sunt foarte multe. În fond, poliţistul e om, iar omul nu e perfect. Şi chiar dacă ar fi, societatea e imperfectă. Atâta timp cât corupţia e pretutindeni e greu să-i ceri organului fidelitate şi corectitudine. E bine, totuşi, că sunt doar cazuri şi nu e un flagel. Sunt mulţi poliţişti de partea legii, iar asta ar trebui să ne dea o oarecare linişte. În fond, dacă nu faci nimic rău, ce-ţi poate face organul? Te legitimezi şi mergi mai departe.

          Iar poliţiştii poate că ar trebui să fie mult mai atent verificaţi psihologic. Dacă aceste controale s-ar fi făcut ca la carte s-ar fi putut evita unele drame provocate de organul Statului. Dar noi luăm măsuri, întotdeauna, după comiterea dramelor şi, niciodată, înainte. Nu prevenim ci reparăm, ceea ce, uneori, distruge organul.

Sorin Oros