Puşcărie sau concediu?

Motto: „Hoţi sunt mulţi, precum se ştie

               Dar cum legea este tare

               Unii-ajung la puşcărie

               Şi destui... la guvernare” Mihai Sălcuţan

            

          După ultima ispravă a parlamentarilor autohtoni am putea crede că aceştia au înnebunit. Aşa ar părea la prima vedere. Aşa ar crede oricine care nu trăieşte în România. Dar nu a înnebunit nimeni. Prin isprava lor, parlamentarii vor doar să arate lumii civilizate că la noi se poate orice. Că România e unică şi că singura grijă a parlamentarilor e cetăţeanul. Cetăţeanul... din Parlament!

          Astfel, oamenii ăştia din Parlament, plătiţi din banii „celor care nu cuvântă”, din banii „celor umiliţi şi obidiţi” au reactivat o propunere de lege, inţiată de P.N.L. cu ani în urmă care atunci a căzut la vot, dar care acum a fost adoptată de majoritatea P.S.D.-A.L.D.E. Acum i s-a opus... P.N.L.-ul şi U.S.R.-ul. Oricum, consecvenţa nu e un atu al politicianului român, care se schimbă în funcţie de interese. Iar moralitatea e un cuvânt care nu intră în alcătuirea politicianului mioritic.

          Ei bine, legea adoptată acum se referă la infractori. Dar nu la toţi, normal, doar la cei cu gulere albe. Infractorii de birou, carevasăzică. Cei care nu acţionează cu violenţă şi care, în limbajul puşcăriaşilor, sunt nişte găinari. Un infractor respectabil ia 10-20 de ani pentru o crimă sadică, ori pentru un viol devastator urmat de decesul victimei. Dar ăia din birouri, care fură din pix, sărmanii, cum să stea atâţia ani la bulău? Primesc sub cinci ani şi gata... intră în concediu. Pentru că asta au votat aleşii noştri; cei care iau sub cinci ani şi acţionează fără violenţă nu mai intră în puşcării. Unica ţară de pe globul pământesc, fraţilor, în care infractorul este condamnat la.. concediu! Primeşte cinci ani de pâranie, dar execută pedeapsa la domiciliu. Acasă, în sânul familiei. Alături de pizda caldă a soţiei, concubinei sau a amantei cu vreo 30 de ani mai tânără decât el. Unde nu are regim de detenţie, de privare de libertate, ci are un regim normal, de om liber. Mănâncă ce vrea, fute ce vrea îşi invită prietenii la un grătărel şi-o canastă, se plimbă cu copilul prin parc sau stă tolănit în faţa micului ecran. Puşcărie pe hârtie, adicătelea!

          A doua variantă e puşcăria de week-end. Faci toate lucrurile de mai sus, de luni până joi, iar vineri dimineaţa te prezinţi, spălat şi parfumat, la poarta penitenciarului unde vei rămâne până duminică seara. Puşcărie de trei zile! Puşcărie de trei lei! Nici n-apuci să-ţi cunoşti camarazii de detenţie, să vezi cine e şeful camerei, să faci un duş cu băieţii, să te-mprieteneşti cu săpunul DURU, că eşti brusc aruncat iar în braţele familiei. Repet, unica ţară din lume care vrea să-şi ţină infractorii în casele lor! Scuza pe care-o invocă aceste „creiere cenuşii” din capul ţării e că penitenciarele sunt supraaglomerate, iar condiţiile de acolo sunt prea grele pentru... condiţia umană. Că infractorii trebuie să aibă trei m.p. de persoană, în celule, ca să nu stea înghesuiţi, să nu se atingă. Şi-atunci parlamentarii au decis ca aceştia să zburde-n libertate şi să atingă pe cine vor... la buzunare, bunăoară.

          Deşi nu am trăit în epoca de piatră sunt convins că lucrurile mergeau mai bine decât merg acum. Ceea ce face P.S.D.-ul acum este inimaginabil. Guvernul condus de această femeie care vorbeşte greoi limba maternă, limba română, în anul Centenarului este cel mai grotesc Guvern din 1989 încoace. Cei mai siniştri indivizi, care se chinuie lamentabil să vorbească româneşte au ajuns în Guvernul nr. 3 al tovarăşului Liviu Dragnea. Nu sunt misogin, câtuşi de puţin, dar pe femeile acestui don Corleone de Teleorman nu le pot iubi defel. Mă refer la cele propuse şi impuse de el, nu la biata Irinuca; pe aceasta aş putea-o iubi dacă-i dă papucii liderului. Mi-aminteşte de Caprele Irinucăi... care dădeau mult lapte! Că-i apetisantă şi nu am auzit-o vorbind. Cred că doar tace. Şi stă. Sau stă şi tace. Dar mă tem că ea nu poate iubi decât lideri, deci şansele mele la nurii „căprioarei” sunt nule.

          Revenind, mă tem că distrugerile pe care le face acum P.S.D.-ul cu greu mai pot fi surmontate. Ne întoarcem într-o epocă de piatră, departe de civilizaţie şi vom fi ocoliţi şi arătaţi cu degetul de toată lumea bună. Pentru că, nu-i aşa?, la noi puşcăriaşii vor sta la casele lor şi se vor reeduca în sânul (sau cu sânul!) familiei.

          Doamne, dezdobitoceşte-i pe români!

Sorin Oros

Microbii microbiştilor

Motto: „Politica şi fotbalul sunt domeniile cele mai accesibile oamenilor cărora le place să se audă vorbind” Octav Bibere

       

  

Sportul este un lucru minunat. Minte sănătoasă în corp sănătos, spuneau latinii. Nu dezvolt aici beneficiile sportului. Le ştim. Dar vreau să vorbesc despre cei care se uită la sport şi care îşi susţin echipa favorită. Suporterii. Sau microbiştii. Ori, cei mai vehemenţi, oamenii din galerie. Nenorociţii ăştia, ultimii, sunt nişte frustraţi. Nişte imbecili care au drept deviză violenţa. Merg la stadion să se bată nu să-şi susţină echipa favorită. De-asta se ocupă suporterii. Dar galeria vrea sânge. Vrea pumni, picioare, scaune rupte şi aruncate-n capul adversarilor. Vrea muie. Dă muie. Scuipă. Apoi fuge. Idioţi şi laşi. Se întâmplă peste tot, nu doar la noi. Singurii care au eradicat huliganismul de pe stadioane sunt englezii. Adică, inventatorii sportului cu balonul rotund. Da, dar asta după ce au fost suspendaţi din cupele europene vreme de cinci ani. Măsura a fost luată după ce la finala Cupei Cupelor, din 1985 de la Bruxelles, au murit 39 de oameni. Se înfruntau echipele Liverpool şi Iuventus Torino. Huliganii englezi au năvălit în sectorul destinat italienilor care s-au sufocat sub greutatea celorlalţi, care-i împingeau, din spate. Apoi s-a prăbuşit şi zidul stadionului sub povara celor care încercau să-l escaladeze pentru a scăpa. Trist. După cinci ani, însă, englezii au fost reprimiţi în Europa, iar acum, pe stadioanele lor, fără garduri de protecţie, femeile îşi ţin copiii în braţe şi cântă la unison încurajându-şi favoriţii. Ba, mai mult, berea e la discreţie în sectoarele amenajate special din incinta stadioanelor. Civilizaţie, nu?

Am văzut recent un meci din Liga a patra în care combatantele erau „originalele” Steaua şi Rapid. Zic „originale” deoarece ambele au sosii şi nimeni nu prea ştie care cine e. Ei bine (bine, pe dracu’!), în timpul jocului nişte derbedei au năvălit peste alţi derbedei. Nu se mai uitau la meciul de fotbal, nu-şi mai încurajau favoriţii, ci săreau cu picioarele unii pe alţii. Pumni, scaune rupte, capete sparte, sânge, teroare şi spaimă. Jandarmii şi firma de pază, surprinşi, ca de fiecare dată,  au intervenit târziu şi ineficient. Nimeni nu mai urmărea meciul, unii se băteau, alţii încercau să fugă, iar cei în vârstă se tupilau speriaţi ca să nu fie loviţi de derbedei. Oare ăsta este sportul? Asta e civilizaţia? Să mergi pe stadion şi să-i dai un pumn în cap altuia care ţine cu altă echipă? Categoric, nu! Asta e prostie, demenţă, frustrare şi laşitate. Cretinii care-şi zic microbişti dar merg pe stadioane ca să se bată cu rivalii nu au nicio legătură cu sportul. Sunt doar nişte derbedei, fără şcoală multă, cu imense frustrări cotidiene, cu o educaţie precară, şi animaţi de spiritul de turmă. Dacă-l iei pe unul de-ăsta separat, e blând şi laş ca un mieluşel. Singur nu face nimic, dimpotrivă, dacă-l înghesuie doi stelişti, el fiind rapidist, îţi spune iute că şi el e stelist. Sau invers. Dar la grămadă e mare viteaz. Un căcat cu ochi şi fără minte.

Sigur, e foarte greu să stăpânim huliganismul într-o ţară în care Liviu Dragnea e păzit de huligani, iar Tudorel Toader, Ministrul Justiţiei emite legi prin care puşcăriaşii să primească despăgubiri de vreo 10.000 de euro după ce au violat sau ucis, dar au stat în condiţii grele la pârnaie. De asta se preocupă capii ţării, nu sunt interesaţi de copiii cu alocaţii mizere, ori de sistemul sanitar. Aşadar, singurul lucru pe care-l putem face e să avem grijă când mergem pe stadioanele ţării ca să ne încurajăm favoriţii. În special la Steaua, Dinamo, Rapid, U. Craiova şi... U. Cluj! Din păcate. Deşi sunt clujean nu pot uita bătălia pe care au dus-o U-iştii, acum câţiva ani, în duelul cu CFR Cluj, când un viteaz microbist U-ist l-a mutilat pe un jandarm. Vorba lui Aristotel: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul”!

Sorin Oros

Citim sau cităm?

Motto: „A deveni „cititor” înseamnă să creşti fără să se vadă” Gabriel Liiceanu

      
                        Cititul n-a omorât pe nimeni. Pe de altă parte, mulţi au murit fără să citească nicio carte în viaţa lor. Aşadar, putem spune că fără citit se poate trăi şi muri, deopotrivă. Se poate. Dar modul în care o facem e diferit.

Cei care citesc cresc, iar de la înălţime vezi şi înţelegi lucrurile şi viaţa mult mai bine. Eşti deasupra unor chestiuni pe care de jos nu ai cum să le vezi. De sus vezi mai uşor cum se mişcă întreg ansamblul vieţii, pe când de jos vezi doar ceea ce e lângă tine. De sus vezi că drumul o coteşte la dreapta sau la stânga, pe când de jos vezi cotitura doar când ajungi la ea. Ceea ce, adeseori, poate fi tardiv. Cititul deschide orizonturi noi, pe când lipsa lui te ţintuieşte într-un ţarc din care nu prea ai cum să vezi ce e dincolo, după tufişuri. Cititul te învaţă lucruri noi, necititul nu te învaţă nimic. Citind pierzi timp, necitind câştigi nimic. Dar timpul pierdut e mai mult decât nimicul câştigat. Evident că timpul pierdut e doar o vorbă, pentru că tu câştigi informaţii în clipa în care citeşti. Sau pierzi timpul doar dacă în acel moment voiai să stai pe facebook ori în faţa televizorului, la emisiunile tabloide, cu indivizi de cea mai joasă speţă. Îl pierzi dacă ţi-ai propus să vegetezi în pat, iar cititul te împiedică. În rest, un om care citeşte câştigă tot ceea ce ceilalţi, care n-o fac, pierd. Valoare! Un om citit este un om valoros. Un om citit este un om informat. Iar dacă ai informaţii poţi acţiona mult mai uşor în viaţă. Nu mergi pe bâjbâite, ci calci apăsat pe cărările deloc facile ale vieţii.

Mi-am propus să aduc această pledoarie cititului pentru că oamenii zilelor noastre nu mai consideră lectura ceva esenţial. Pentru omul nou esenţial e cum să facă bani. Şi mulţi fac. Legal mai puţini, ilegal majoritatea. Dar cu aceşti bani omul nou îşi satisface nişte nevoi false. Piscina sau BMW-ul din curte nu-i dau nicio valoare „babuinului” care nu ştie nici măcar să scrie o cerere sau o postare pe facebook. Piţipoanca sexy care-şi pune poze cu aţa-n găoază şi cu ţâţele ridicate până-n mărul lui Adam nu are nicio valoare. Desigur, ea e căutată şi dorită de „berbeci”, dar, doar pentru consum. Pentru carne, nu pentru minte. Cu una de-asta, dealtfel, nici nu ai ce să faci altceva. I-o tragi şi, înainte de a deschide guriţa care concurează la aspect, cu un cur de găină pleci. Satisfăcut, dar trist. Mai ales după ce-i primeşti mesajul: „Mia plăcut, iubi! Să şti că âmi placi mult...”

Omul contemporan are orice alte preocupări înafară de lectură. Chiar şi elevii care învaţă foarte bine la şcoală şi sunt premianţi, tot nu citesc. Ei învaţă lecţia, dar nu au cultură. Vor fi, poate, buni profesionişti în meseriile lor, dar lipsiţi de cultură. Nu vor înţelege multe cuvinte pe care le vor auzi în jurul lor. Se vor plictisi.  Vor fi trişti, robotizaţi. Vor avea frustrări şi întrebări fără răspunsuri. Vor avea regrete. Când vor simţi că ceva nu e în regulă va fi târziu. Pentru că dacă nu te deprinzi cu cititul de mic, la maturitate e foarte greu să te apuci. În plus, ai mereu alte priorităţi şi dacă viermele lecturii nu te roade faci mereu ceea ce crezi că are prioritate. Deşi lectura ar trebui să fie prioritară în faţa pierderii de timp din magazine, a pierderii de timp din faţa televizorului ori a butonării telefonului mobil, pentru a da like-uri pe facebook unor oameni pe care nici nu-i cunoşti, adesea.

Tehnologia avansată are, totuşi, multe avantaje. Îi scuteşte pe mulţi de chinuitorul efort de-a citi, dar le dă ocazia să pară oameni culţi. Omul nou postează citate pe facebook. Deşi, poate, n-a auzit niciodată de autorul vorbelor de duh, incultul modern îi postează acestuia vorbele şi, adesea, nici măcar nu-l mai trece pe autor. Astfel, se amăgeşte singur crezând că amicii vor cădea pe spate în faţa erudiţiei lui. Acest fenomen ia amploare şi devine îngrijorător. Sigur, nu e o tragedie, nu se iscă molime şi nu mor oameni din aşa ceva. Sau, dacă mor, mor inculţi. Acum omul modern mai mult citează decât citeşte. Iar asta e un fel de hoţie. Nu fizică, ci intelectuală.

În încheiere, deşi nu am auzit până azi de Mario Postizzi citez din el: „În plagiat ultima mână încearcă s-o ascundă pe prima”!

Sorin Oros                                                                                     

Mame rele pentru fiice triste

                 

Motto: „Căsnicia are o suprafaţă vastă, care trebuie acoperită de inedit, pentru a fugi de monotonia exasperantă în stare să-i pietrifice pe amândoi” Mihail Drumeş

        

         

Am întâlnit câteva cazuri de fete foarte tinere, dar măritate. Foarte tinere, adică pe la 18-20 de ani. Unele s-au măritat din dragoste, altele ca să scape de-acasă. Afirm cu certitudine că, în ambele cazuri s-au pripit. Dragostea e oarbă, în general, dar aia de la 18 ani e şi surdă şi mută. E un vis. Un vis superb, unic, dar orice vis se termină în zori. Din păcate, zorile pot apărea după ce fata şi băiatul s-au căsătorit şi au făcut copii. La fel e şi cu a doua variantă; căsătoria de fugă. Fata vrea să scape de-acasă, se mărită, naşte, apoi, cu ochii deschişi vrea să divorţeze pentru că, evident, nu iubirea a legat-o de bărbatul salvator. Procentul familiilor înfiripate în jurul vârstei de 18-20 de ani nu este unul ridicat. Cu toate astea, cuplurile care rezistă sunt infime. Din păcate. Fetele căsătorite atât de repede, foarte curând vor dori să scape de calvarul căsătoriei. Comuniunea între două persoane este un lucru dificil dacă liantul care le leagă nu este dragostea reală. Iar dragostea de la 18 ani e nimicitoare, şi prea puţin reală. Vine ca un uragan, mătură tot din mintea şi inima adolescentină şi  păgubeşte mintea de raţiune. Persoana în cauză se abandonează pe sine însăşi livrându-se, pe tavă, unei himere. Dar, după orice uragan apare soarele care luminează şi mintea şi inima. Şi, normal, fata vrea să divorţeze. La bărbaţi, paradoxal, procentul este mai mic. Deşi este poligam, bărbatul nu vrea să rupă relaţia, să se separe sau să divorţeze. Ruptura apare, mai mereu, dinspre femei.

Ei bine, în acest moment intră în scenă o mamă. Mama fetei. Care, victimă a unei mentalităţi învechite şi retrograde o somează pe propria-i fiică să mai stea, să mai aştepte. Mai ales dacă cei doi tineri au procreat. Mama îi spune fiicei să rabde, să tolereze, că aşa a făcut şi ea şi că ăsta e rostul femeilor. O fi fost, poate, ăsta rostul femeilor acum 30-50-100 de ani, dar acum? Femeia este egala bărbatului, o spun răspicat ori de câte ori am ocazia. Iar dacă nu mai există iubire, pasiune, atracţie, de ce să mai stea fata cu un bărbat pentru care nu mai simte nimic? Doar de gura lumii? Doar pentru că aşa a stat şi mama ei? Doar pentru ca acel copil să crească alături de mama şi tata care i-au dat viaţă? Nu, categoric, nu! Pentru că acel copil va creşte cu traume văzându-şi părinţii care-şi vor arunca vorbe grele rămânând împreună, fără iubire. Acel copil, poate-şi va vedea tatăl lovind-o pe mamă într-o zi. Va fi un copil care va dezvolta o labilitate emoţională şi se va închide în el. Va creşte fals. Va ajunge un matur fals. Şi asta pentru că buna mămică a tinerei fetişcane măritate o sfătuieşte să rabde, să înghită, să trăiască fals, să mimeze iubirea pentru că ăsta e rostul femeii. Buna mămică îşi învaţă fiica să accepte siluirea psihică. O învaţă să tacă, să-i dea soţului pizdă oricând cere acesta, să mimeze fericirea în public şi să adoarmă plângând. Ce mamă bună! Ce mamă iubitoare! Dar, ce mamă tâmpită! Ce mamă greşită! Meseria de părinte cred că este cea mai grea din lume. De ea depind viitorii oameni. Şi, paradoxal, această meserie nu se învaţă niciunde. Fiecare o prinde din zbor. Fiecare o face altfel. Nu există reţete pentru meseria de părinte. Dar, chiar şi aşa, este absurd şi total greşit ca părintele să-i spună copilului să rabde, să stea într-o relaţie chinuită şi stresantă. Face din el un sclav. Omul e născut să fie liber. Încătuşat este un om dereglat. Care, la rându-i va deregla pe alţii. Această cutumă învechită, caraghioasă şi idioată e alimentată şi de B.O.R. Popii repetă mereu că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Dar bărbatul de ce să nu-i fie supus femeii? Sau, şi mai bine, de ce să nu fie amândoi egali şi să nu fie niciunul supus? Femeia nu se naşte sclavă, ci aşa ca şi bărbatul, liberă. Oare un bărbat ar răbda să fie umilit, lovit, certat, înşelat, ani în şir? Categoric, nu! Lui de ce nu-i spune mă-sa să rabde şi să stea într-o relaţie artificială? De ce femeia este cea care trebuie să sufere mereu, adesea, pentru vini care nu sunt ale ei? De ce trebuie să tacă şi să rabde? Doar pentru că Dumnezeu e bărbat? Pentru că popii sunt bărbaţi şi bărbaţii pot totul, iar femeile nu pot nimic? Halal mentalitate! De Ev mediu!

Aşadar, mamelor de fete, potoliţi-vă! Nu le inoculaţi propriilor fiice sclavia în suflete. Dacă şi-au întemeiat o familie lăsaţi-le în pace să decidă singure. Pentru că ele simt tandreţea, violenţa ori indiferenţa partenerului. Sentimentele nu se pot trata cu amânări şi cu supunere. Iubeşti, stai, nu mai iubeşti, pleci. Suntem în 2018, nu în 1518! Retrogradelor!

                                                                                              Sorin Oros

Iubiţi România! E unică!

Motto: „Iubiţi-mă sau măcar prefaceţi-vă că mă iubiţi” Ecaterina cea Mare

       România e o ţară cum nu mai există, cred, niciuna pe globul pământesc. Pe lângă faptul că este foarte frumoasă, datorită înzestrărilor naturale, aici se întâmplă lucruri pe care nicăieri în lume nu le mai poţi găsi. Oricât aţi vrea să nu vă iubiţi ţara apare mereu câte ceva care vă împiedică să o faceţi. Mereu se iveşte o întâmplare, un scandal, care vă obligă să o iubiţi. Sau, parafrazând-o pe Ecaterina cea Mare, măcar să vă prefaceţi c-o iubiţi. Aşa cum şi ţara se preface că-şi iubeşte cetăţenii.

De ce spun că România e unică în imbecilitatea care-o incumbă vă explic îndată. Înainte, însă, vreau să-l asigur pe Liviu Dragnea că nu-mi denigrez ţara, ci o iubesc. O iubesc mult mai mult decât o face el. Deşi pentru iubire nu ar trebui să existe grade de comparaţie. O iubeşti sau o urăşti, simplu. Dar unul care o jefuieşte nu o poate iubi. Eu o iubesc, aşa jefuită cum e, pentru că o iubesc. Eu n-o fur. Iar dacă semnalez unicitatea ei o fac pentru că-mi pasă de ea.

Aşadar, România e unică pentru că:

-                 e ţara în care trei milioane de cetăţeni, majoritatea neşcoliţi, agramaţi, asistaţi social şi proşti au decis destinul altor 16 milioane. Nu mai contează că din cele trei milioane, vreo două sunt semianalfabeţi şi retardaţi, cum spuneam. Au votat, au câştigat. Ce? Numai ei ştiu, dar nici nu-i interesează atâta vreme cât ţara le dă ajutoare sociale, iar ei se fut şi n-au nicio grijă. Ţara are grijă de ei să-i ducă, ordonat, cu autocarele, la mitinguri şi să le dea doi mici cu muştar.

-                 e ţara în care hoţii fac legi. Astfel, România e unica ţară în care poţi fura 200.000 de lei (vreo 45.000 de euro!) şi stai liniştit, pentru că până la această sumă furtul nu e incriminat.

-                 e ţara în care, de 28 de ani se promit autostrăzi, dar nu se fac. Unde mai găsiţi un popor atât de tolerant şi galant cu politicienii? Noi nu suntem barbari, ca ucrainienii, să-i aruncăm în tomberonul de gunoi pe politicienii corupţi şi mincinoşi. Noi îi votăm şi-i lăsăm să fure.

-                 e ţara în care un proces poate dura peste 28 de ani. Iliescu vă poate confirma acest lucru pentru că, încă, trăieşte.

-                 e ţara în care se face Catedrala Mânturii Neamului, cu miliarde de euro, iar spitalele se prăbuşesc peste bolnavi, şi şcolile de la sate au câcătoarea-n curte.

-                 e ţara în care morţii umblă pe străzi. Credeţi că Dracula a fost localizat la noi, doar aşa, de florile mărului? Nu. El există şi ar vrea să se întoarcă în Turcia, dar nu poate ieşi din ţară pentru că e mort. Deşi e viu. Dar legea primează în faţa realităţii în minunata Românie. Iar legea l-a declarat mort pe unul care nu-şi mai căutase soţia de vreo zece ani, deşi nimeni nu i-a găsit cadavrul. Mortul viu s-a întors în ţara sa natală, din Turcia, unde locuia, iar acum nu mai poate pleca înapoi la ieniceri, deoarece e mort. În acte. C-aşa zice legea.

-                 e ţara în care morţii (alţii, nu Dracula de mai sus!) pot să voteze prin Teleorman. În urmă cu ceva ani s-au găsit buletine de vot valide, ştampilate de nişte morţi care erau îngropaţi. Nu e o problemă că şi-au luat ştampilele cu ei, în coşciuge, problema e cum au ajuns buletinele de vot în urne.

-                 e ţara în care un kilometru are doar 800 de metri. Şi tot prin Teleorman. Iată, sistemul metric românesc e unic.

-                 e ţara în care nu se cere să dovedeşti că ai învăţat Abecedarul pentru a ajunge Ministru al Educaţiei. Aşa au reuşit să ajungă în capu’ la Învăţământ nea Genunche şi doctorul Pamblică.

-                 e ţara în care mergi la spital să-ţi pui ghips la femur, dar ieşi cu ghipsu-nainte, rece, pe targă, din cauza infecţiilor nosocomiale.

-                 e ţara în care populaţia face mitinguri împotriva Guvernului, iar acestuia nu-i pasă.

-                 e ţara în care Jandarmeria amendează un cetăţean surdo-mut pentru că a strigat împotriva Guvernului. Probabil, decibelii emişi de surdo-mut au fost ultrasunete care au deranjat „cârtiţele” de la Guvern. O ţară unică în care orbul vede, mutul vorbeşte iar surdul aude. Şi mortul e viu, desigur.

-                 e ţara în care un O.N.G. fără statut de partid politic este partid politic: U.D.M.R. Care, evident, participă la guvernare de 28 de ani.

-                 e ţara în care moaştele se vând mai bine decât pasta de dinţi şi săpunul, la un loc. Adică toţi nespălaţii şi ştirbii se înghesuie să mozolească oase, în speranţa că vor scăpa de carii. Şi de păduchi.

Ajunge? Cred că da. În concluzie, e cazul să nu mai denigraţi România, ci să o iubiţi. Nicăieri în lume nu mai întâlniţi aşa ceva. Originalitatea acestui popor nu cred că poate fi atinsă de nimeni. Iar dacă ceva vă opreşte să vă iubiţia ţara, sau, mai degrabă, semenii ei, măcar prefaceţi-vă. Simularea iubirii e preferabilă urii.

                                                                                                       Sorin Oros